Unul dintre punctele de plecare in abordarea invatarii la adulti este principiul conform caruia adultii accepta si invata lucruri noi doar daca inteleg ‘de ce’, pentru ca li se pare normal sa priceapa sensul si utilitatea respectivelor concepte. Este firesc, nu-i asa?

‘De ce’-ul pentru care scriu acest articol pleaca din nevoia pe care o resimt in a vorbi despre ‘traire’ in cadrul procesului de training (da, sunt trainer). Mai specific, despre ce inseamna aceasta ‘traire’ a training-ului, din perspectiva participantilor. Si ce inseamna sa intelegi aceasta unealta, ‘trairea’ si sa o folosesti corespunzator. Ce castigi daca o faci, ce pierzi daca nu o faci. Simplu.

Discutam acum ceva vreme cu un coleg trainer care a avut la un moment dat, in contextul discutiei urmatoarea remarca: ‘Avantajul lui Cutarescu nu e ca se pricepe foarte tare la training, dar omul stie sa spuna bancuri!’. Nu discut opinia colegului, dar, pentru mine, faptul ca acest Cutarescu stie sa spuna bancuri – si probabil ce bancuri si cand anume sa le spuna – e un atu important. De ce? Pentru ca omul stie sa creeze o stare. Pentru ca daca atmosfera din sala de training, starea emotionala a participantilor este una stimulativa, entuziasta, daca exista acea aura care invaluie pe toti cei aflati acolo, castigul este imens. Sansele ca trainerul sa fie acceptat la modul tacit de catre participanti, sansele ca acestia sa se deschida cursului si sa se implice la modul autentic, sansele ca ei sa fie bine ancorati in experientele traite la curs, sunt maximizate. Cursul este pentru ei si al lor, nu neaparat al trainerului.

La un ‘train the trainer’ la care am participat, trainerul, Sid Jacobson (pe care il admir extraordinar) povestea despre puterea starii emotionale in curs. Ne-a dat un exemplu trait de el, simplu si relevant: incepuse o zi de training pentru managerii unei linii aeriene internationale. In momentul intrarii lui in sala de curs a fost izbit imediat de atmosfera care plutea in aer… una grea, apasatoare. Sunt momente in care clasicul ‘Icebreaker’, destinderea atmosferei, spusul unor glume, energizarea paticipantilor, pur si simplu nu functioneaza. E nevoie de ceva mai mult. Ceea ce Sid a ales sa faca atunci a fost sa lase pe moment cursul deoparte si sa se apropie de ei, sa inteleaga care este problema lor si ‘de ce’. De fapt, participantii discutasera intre ei pana la intrarea trainerului in sala despre problemele pe care le au cu proprii copii, despre cat de greu castiga timp pentru acestia si despre frustrarile inerente. Iar Sid a alocat prima jumatate a zilei pentru a gasi solutii impreuna cu ei legate de ceea ce-i preocupa. Pentru a le castiga mai intai inimile (suna cam desuet, dar asta este) si mai apoi mintea. Respectivul training a fost un succes oricum si oamenii l-au tinut minte mult timp si l-au calificat drept unul dintre cele mai bune la care participasera. Pentru ca a fost un training pentru ei, iar trainerul a fost mai intai de toate un om care a simtit alaturi de ei. Pentru mine, exemplul lui Sid este un reper de autenticitate si respect. American style.

Voi ce credeti?

Eduard Varain

Am si eu o dilema. Bine, o am de mult dar azi mi-am facut curaj  sa scriu. De ce pentru noi , romanii , hainele, telefonul mobil sau masina sunt mai importante decat propria persoana? Sunt revoltata ca am fost educati sa primim “educatie” gratuit. Noi nu am aflat ca IGNORANTA e mai scumpa decat educatia?

De ce ni se pare anormal sa platim studiile universitare cand in toata lumea e asa ? De ce consideram suficient sa avem o diploma , si avem pretentii la salarii mari si recunoastere profesioana , cand majoritatea dintre noi sunt mediocrii in  ceea ce fac. Sunt foarte putini angajatori care investesc in pregatirea personalului.  Mi se pare normal ca inainte sa ceri , sa oferi. Inainte sa ceri rezultate de la un  “om nou” , sa-l ajuti sa se integreze in echipa si sa se familiarizeze cu business-ul tau. Ajuta-l sa ia job-ul ca pe un business propriu, determina-l sa se implice. Pe de alta parte , de ce noi , personal , nu dam importanta cursurilor de specializare sau de dezvoltare a abilitatilor? Sa fie ignoranta sau neincredere in furnizori ? Sa fie lispa banilor sau pur si simplu lipsa de interes ?

Cred ca avem foarte multe de invatat . Piata de training din Romania este foarte putin dezvoltata, si nu stiu daca vina este a noastra , a furnizorilor sau a potentialilor clienti. Cred ca e o piata needucata in privinta dezvoltarii profesionale si in asumarea responsabilitatii pentru ceea ce suntem si unde suntem.

Daniela Irimia

De ceva timp ma fascineaza sporturile extreme , in special cataratul si parasutismul. Am avut tentativa de a face cursuri de parasutism la Aeroclubul Romaniei, dar necesita prea mult timp si… testul fizic e prea greu pentru mine. Asa ca am ales calea usoara – saltul in tandem.

In Romania sunt 2 locuri unde poti avea acesta experienta : Tuzla si Ploiesti.  

Pentru rezervare la Tuzla trebuie sa suni cu cateva zile inainte, pentru ca spre surprinderea mea,  sunt mult “nebuni” care vor sa sara cu parasuta. So, duminica 13 septembrie ( nu e cea mai potrivita zi, nu?  ) am ajuns la aerodrom pentru a-mi indeplini si acest vis.

Pentru ca eram oarecum nervoasa, Adrian Constandache, instructor cu peste 20 de ani de experienta in parasutism, mi-a explicat cam ce urma sa se intample si ce trebuie sa fac. Asa ca fara sa mai gandesc prea mult, m-am echipat si m-am urcat in avion. Cu cat urca avionul, imi simteam inima mica dar si nivelul adrenalinei crescand. Dupa cateva minute am reusit sa ma relaxez si sa “enjoy the flight”. Peisajul e foarte frumos, ai o privire de ansamblu asupra coastei Marii Negre si statiunilor de pe litoral.

Relaxarea a durat cam 15-20 min, pana avionul a ajuns la 3100 de metri, instructorul a deschis usa si eu am privit in jos.. hmm.. Dar nu am avut prea mult timp de gandire : mi s-a zis sa ma tin de usa , sa pun picioarele pe rampa si mainile pe ham.

Senzatia in primele cateva momente “de zbor” e ……. : socul de a cadea in gol, viteza care nu te lasa sa respiri, frigul de la 3000 de m, se transforma in senzatia unica de a zbura. Caderea in sine dureaza cam 30-40 de secunde ( mie mi s-au parut 3-4 ), dupa care se deschide parasuta. Urmeaza cam 6 minute in care admiri peisajul, respiri, te bucuri de senzatii si plutesti. E superb!

Desi imi tremurau picioarele cand am atins pamantul, a fost cel mai mare nivel de adrenalina pe care l-am atins pana acum. E destul de scump intr-adevar , 150 euro + 25 filmarea, dar e ceva ce macar o data in viata merita sa incerci. Cred ca ar fi perfect pentru un teambuilding extrem .

Roxana Bicu